Vreme trece, vreme vine…
Adevărul este că oamenii sunt mai curând buni decât răi. Răul care este în lume provine aproape întotdeauna din ignoranţă, şi bunele intenţii, dacă nu sunt luminate de conştiinţă, pot să facă tot atâtea stricăciuni ca şi răul. Noi suntem însă mai mult sau mai puţin în neştiinţă şi asta e ceea ce se cheamă virtute sau viciu, viciul cel mai dezesperant fiind cel al ignoranţei care crede că ştie tot şi îşi permite atunci să omoare. Din acest motiv unii omoară tot ce au: clipe, zâmbete, prietenii, chiar şi pe ei înşişi la un moment dat. Până şi atitudinea reflexivă ucide dacă nu este cumva îndreptată din interior spre interior, de unde să se reflecte în exterior. Grijile închipuite sunt cele ce, în general, induc ignoranţa dăunătoare, iar pe stradă este cel mai uşor să observi cât de urâţi sunt cei ce se lasă prinşi şi măcinaţi de gânduri.
Sunt, de exemplu, unele persoane, ale căror înfăţişare este de prisos să v-o descriu, dar care au ceva ce aduc a soldaţî ce-şi duc viaţa de pe o zi pe alta prin tranşeele vre-unui război, fără să stârnească şi respectul ce s-ar cuveni. Trec cu paşi greoi şi se îmbrâncesc fără să observe în ceilalţi trecători, înjurând şi fiind înjuraţi, părând că urăsc tot ce este viu şi sfidând orice simţământ nobil în ei.
Şi acum vă întreb pe voi, dragi cititori, vă amintiţi ultima dată când v-a zâmbit un stăin pe stradă? Sau când cineva v-a întrebat, amabil, cât este ceasul sau în ce direcţie e teatrul? Nu simţeaţi că o căldură interioară vă acaparează şi aveţi sentimentul că lumea este superbă prin şi datorită faptului că oamenii sunt buni, deschişi şi prietenoşi?Nu simteaţi, de-asemenea, un impuls ce vă dicta să prindeţi necunocutul de mână şi să-i vorbiţi câte-n lună şi-n stele, având convingerea că acestal v-ar asculta şi v-ar împărtăşi sentimentele? Sunt convinsă că ni s-a întâmplat tuturor…
Minunate creaturi mai sunt şi oamenii, trebuie doar să avem ocazia să-i cunoaştem. Eu una nu împărtăşesc idea că ajungi să cunoşti lumea cunoscându-te pe tine însuţi, ci cred febril şi cu toată puterea că ajungi să te cunoşti şi ajungi să cunoşti şi lumea atunci când cunoşti străini. Şi totuşi, nimic nu este mai natural, mai firesc decât să te deschizi unei alte
persoane. Cumplit este că cei mai mulţi dintre noi consideră apropierea de un necunoscut ca fiind umilitoare, jignitoare şi în fine, nepotrivită. Dar ei nu fac decât să se închidă şi să se ofilească, iar aceasta însingurare nu trebuie confundată cu asceza, deoarece nu are nimic din ea! Ei se fac doar urâţi, se cred soldaţi la un pas de-a fi împuşcaţi de soartă, orbiţi de ceea ce ei nu acceptă, de ignoranţă şi de dorinţa sau tendinţa de a omorî.
Nicicând nu a fost nevoie de o viziune umanitară, aşa cum este nevoie acum. De la mic la mare, fiecare aşează câte-o cărămidă la baza celei ce se cheamă încredere reciprocă sau semtiment nativ. Trecând pe stradă înjurând şi fiind înjuraţi nu vom face decât să contribuim atât la dezbinarea integrităţii noastre morale, cât şi la dezbinarea unei colectivităţi.
Viziune utopică sau nu, totuşi un zâmbet unui străin la semafor va face din start o zi mai bună pentru doi oameni!
Andreea Apostoliu (XI D)
Dragi laurieni, cu siguranţă aţi auzit de rumorile privind pojarul, staşnic contestat de asistentele medicale ale liceului. Nicio urmă de pojar pe aici, sau mai bine zis nicio pată roşie, în schimb nu dezminţim o posibilă rubeolă. Rubeola este o boală infecţioasă şi contagioasă acută, provocată de un virus, care se manifestă prin erupţie cutanată, prin febră, tuse. Conform cadrelor medicale, în liceul nostru au apărut deja două-trei cazuri de rubeolă. Numărul imbolnăvirilor este în creştere, mai ales că în ultimele zile, temperaturile rămân scăzute. Pentru că este boală a copilăriei, cei mai predispuşi sunt cei mici, dar nici noi, adolescenţii, nu suntem scutiţi, dovadă vie fiind faptul că în clasele a 10-a şi a 11-a elevii cad pe capete.
Incubarea durează aproximativ două săptămâni, după care incep să apară semnele şi simptomele bolii. Aici putem vorbi de febră uşoară, erupţie cutanată (mici pete roz, uşor ridicate). Aceste semne dispar după trei zile. La adolescenţi sau
la adulţi, rubeola poate fi mai gravă decât la copil şi poate antrena dureri de cap, febră.
Nu există încă un tratament al bolii, dar poate fi prevenită prin vaccinare. De obicei este administrat la vârsta de 15 luni. În caz de febră, pot fi administrate analgezice. Rubeola nu poate surveni şi a doua oară, infecţia cu virus conferind o imunitate completă si durabilă.
Accest articol este realizat în scop informativ. Dacă apar simptome este recomandată o vizită la medic.
Geanina Luca (IX J)
George-Ciprian Jîjie (IX K)
Dacă ar fi să atingem absurdul pentru o secundă…Cum ar fi ca într-o zi să te trezeşti că ştii totul, că ai totul şi nimic pe lumea asta nu te mai „mişcă”? Ce-ar fi dacă nu te-ar mai face nimic să vibrezi, să deschizi ochii şi să-ţi aţinteşti privirea asupra unui punct din care ar putea izvorî chiar succesul vieţii tale?
Abandonând subtratul absurd al întrebărilor mele, dacă ar fi să dau tot eu un răspuns, l-aş restrânge, fără îndoială, doar la…”Ar fi sfârşitul puterii tale de a fi om!”. La urma urmei, să fii om înseamnă şi să-ţi doreşti să cunoşti, să ai orgoliu, să cazi, să te ridici şi sa o iei de la capăt, încercând să faci să fie şi mai bine. Dacă e adevărat că între pereţii liceului abia începem să cunoaştem conceptul de „a fi foarte bun la ceva şi a fi mai bun decât alţii”, de care se pare că vom face uz mai mereu de-acum încolo, atunci ar trebui să ne însuşim ideea ca pe un aspect mai mult constructiv pentru propria persoană decât cu scopul de a demonstra cuiva ceva anume. Să fii preocupat de un anumit domeniu este deja un succes enorm, daca stai să te gandeşti că cei mai mulţi dintre noi abia dacă suntem conştienţi de ce ne place şi ce nu. De cele mai multe ori, dacă eşti preocupat înseamnă că îţi doreşti mai mult de la tine, înseamnă că vrei să-ţi cunoşti limitele şi poate să le şi depăşeşti. În acest caz, deja trebuie să te gândeşti că ai nevoie de alţi câţiva ostaşi care să-şi dorească acelaşi
lucru. Te-ai gân-dit că un astfel de test ai putea să ţi-l aplici şi din el să înveţi să fii şi mai bun este poate… o olimpiadă ?
Cel mai important sfat în acest punct este să nu-ţi doreşti să participi doar de dragul de a-ţi vedea numele în capul listei cu rezultatele, ci să reuşeşti performanţa uriaşă ca după, să poţi spune că ştii mai multe. Poate sună a clişeu, ca şi binecunoscutul „Important e să participi”, dar ideea rămâne aceeaşi. Ca să fiu şi realistă, de câţiva ani îmi trec pe lângă ureche aceleaşi reacţii negative, poate de la cei care nu au înţeles, de fapt, scopul participării la olimpiadă: despre favorizări, incorectitudine&co. Nu se ştie, e posibil să se practice, dar nu este ceea ce merită atenţie şi timp; pentru că dacă se întâmplă să fie, rişti să pierzi esenţa şi să nu te mai poţi concentra să-ţi duci scopul la îndeplinire.
Poate că la prima vedere nu aşa pare, dar ajungi să fii mai atent la detaliile ce ţin de pregătirea personală, mai ambiţios şi poate mai strict cu tine însuţi, ceea ce de cele mai multe ori nu poate fi decât de bine.
Timp de trei ore nu trebuie decât să dai tot ce ai mai bun şi după, să fii mai mult decât mulţumit de tine însuţi. Atat. E posibil chiar să fii uimit de ce eşti capabil.
Aş putea încheia doar cu celebrul „Încercarea moarte n-are”, însă ar mai trebui să spun că nimic nu este mai liniştitor decât să ştii că ai avut curajul să-ţi cunoşti limitele şi să rămâi cu capul sus, indiferent de rezultat, pentru că ai reuşit să concurezi cu tine însuţi.
Agnes Ioana Oboroceanu (XI D)
dimineaţa…
E ora 7:00, sună alarma şi parcă mai merge să apăsăm pe “snooze”, dormim 5 minute, apoi încă 5 şi ne dăm seama că nu mai prindem prima oră. Astea fiind spus doar de dragul umorului, căci se ştie că Laurianul nu încurajează această atitudine, iar laurienii sunt respinsabili, indiferent ce curs au la prima ora, nici dacă ai religia nu merge să faci une grasse matinée; darămite dacă e biologie, aşa ne împrumutăm pentru un taxi cât mai rapid!
Câţi am întârziat, de câte ori am întârziat, sau de câte ori nu ne-am speriat căci am uitat să învăţăm la biologie sau să scriem la română?
Ei bine, Laurianul promovează talentele individuale, şi nu neapărat sârguinciozitatea de la şcoală… tocmai de aceea atunci când te trezeşti dimineaţa, şi hotărăşti să mai leneveşti ceva timp, alegi o temă de gândire, ceea ce te face sa întârzii poate la prima oră. Fie că te gândeşti că misoginul de Eminescu s-a luat după Shopenghoer în scrisoarea a V-a, fie că te îndoieşti că ai 12 perechi de coaste şi începi să le numeri, sau fie că te fascinează arta abstractă a peretelui de de-asupra capului, cert este că noi nu lenevim, ci medităm. În dimineţile mai puţin inspirate, unii din noi îşi fac „planul de bătaie”
pentru ziua respectivă, sau pur şi simplu îşi crează o retrospectivă a tuturor evenimentelor recente.
Odată ajunşi în clasă, este posibil să observăm că uniforma nu e tocmai la locul ei, şi exact atunci profesorii trebuie sa controleze. Ingenioşi din fire, improvizăm una, fiindcă avem spiritul nonconformismului, ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi.
...şi în pauză
Pauzele, mult aşteptatele pauze… Pentru noi,melodia ”Numb” de la Linking Park este o uneori o adevărată salvare (”Salvat de clopoţel”), nu?
Ei bine, laurienii îşi petrec pauzele în mod divers. Haideţi să aruncăm o privire pe holuri în timpul uneia. Ce vedem? Simplu..
Într-un colţ vedem un elev conştiincios care îşi învaţă lecţia la biologie, în celălalt colţ câteva domnişoare care se cred super dive prin liceu şi patrulează de parcă-ar fi pe podium deşi probabil se pornesc cu jumătate de oră înainte pentru a nu aluneca pe gheaţă… În rest, holurile nu sunt prea pline. De ce?
Pentru că toţi mergem la bufet! Pe scările prea aglomerate şi ude de la zăpadă (se ştie că trebuie să fim prudenţi, dacă nu, de la bufet ajungem la urgenţe), alergăm spre a prinde un loc în faţă, poate, poate nu se termină saleurile înainte să luăm şi noi.
Totuşi, să nu îl neglijăm pe tipul cu covrigii care îngheaţă la intrarea în liceu, având 2-3 clienţi pe pauză, dintre care unul este un profesor.
10-20 de minute trec repede, aşa că urcăm din nou în clasă. Pentru norocoşii din corpul nou, care nu mai trebuie să urce până la etajul 2, este perfect.În schimb, ceilalţi trebuie să înfrunte gerul între clădirea A şi B.
Oricum ar fi pauza, merită să profitaţi la maximum de ea.
George Jijie (IX K)
Alexandra Harbuz(IX D)
-17 februarie 2012, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor
CONCERT SIMFONIC
Dirijor:
MIHAIL SECIKIN
Solist:
HORIA MIHAIL, pian
În program:
S. Rahmaninov: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3, în re minor
P. I. Ceaikovski: Simfonia nr. 1, în sol minor – Reverii la un drum de iarnă
-24 februarie 2012, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor
CONCERT de MUZICĂ LATINO-AMERICANĂ
Dirijor:
RAMIRO ARISTA (Argentina)
În program:
Arturo Márquez: Danzón nr. 2 (Mexic)
Alberto Ginastera: Suită din baletul “Estancia” (Argentina)
- Los trabajadores agricolas
- Danza del trigo
- Malambo
Carlos Ortega Salinas: Suite “Acuarela Andina” (Ecuador)
Astor Piazzolla: Libertango (Argentina)
Partea a II-a
Daniel Alomía Robles: El cóndor pasa (Peru)
Ary Barroso (arr. S. Sandoval): Brasil (Brazilia)
Anselmo Durán: El Sanjuanero (Columbia)
Luis Enrique Vargas (arr.): Mix de cumbias (Columbia)
Dacă tot azi e ziua în care trebuie să fim mai romantici, mai sentimentalisti vă propun o dramă romantică.
Genul : Dragoste/Drama
IMDB Rating : 6.7/10
Distributie : Anne Hathaway, Jim Sturgess
Douăzeci de ani … Doi oameni … Un singur trup. Cam acesta este mersul filmului. După ce au fost împreună doar o singură noapte, în noapte absolvirii facultăţii, între Ema ( interpretată fără cusur de către Anne Hathaway ) şi Dexter Mayhew ( Jim Sturgess pe care unii îl stim din filme ca “21” sau “The way back” ) se înfiripă o prietenie care va dâinui până la sfârşitul vieţii. De-a lungul timpului, Dexter , Don Juan-ul ce speră că într-o zi lumea va fi la picioarele lui, şi Ema, fata ce provine
dintr-o familie modestă însă are ambiţii şi vise mari, îşi scriu povestea vieţii prin mai multe zile de 15 iunie ( ziua în care au fost pentru prima dată împreună ). Într-un final cei doi îşi dau seama că ceea ce căutau de atâta timp se afla chiar lângă ei.
Deşi prima parte a filmului a fost un pic plictisitoare deoarece presimţi că înafară de aceeaşi rutină pe care o vezi de 30 minute nu se va mai întâmpla nimic palpitant, spre sfarşit acesta capătă o cu totul altă perspetivă. Dacă la început Dexter este genul de bărbat copilăros căruia succesul i-a furat minţile, spre final când faima lui începe să scadă îşi dă seama cu adevărat cât de importantă este Ema în viaţa lui.
Romantismul filmului reiese din simplitate cu care cei doi îşi trăiesc povestea de iubire. Filmul te atrage în primul rând prin poveste dar şi prin atmosfera
vremurilor prin care cei doi trec. Prestaţia actorilor împreună cu decorul şi atmosfera filmului fac ca One Day să se ridice la nivelul cărţii după care a fost făcut. Un film complicat şi simplu, trist şi amuzant, romantic şi dur în acelaşi timp. Desigur ca orice dramă trebuie sa aibă şi ceva dramatic în el, însă prefer să vă las pe voi să descoperiţi.
Este un film simplu, însă care mie mi-a plăcut enorm, are el ceva care te face să îţi placă. Un film care te face să deschizi ochii în momentele în care îi ai închişi şi să vezi ce contează cu adevărat în viţa ta.
Bogdan Brînzei (XI C)
Aş putea vorbi zile întregi despre Drama şi tot aş simţi că aş mai avea ceva de spus, de povestit, de adăugat, de reamintit. Ce mă sperie cel mai tare este faptul că mi-a mai rămas doar un an jumătate şi practic, o singură piesa în care mă mai pot implica cu adevărat. Dar gândul care mă linişteste e acela că aici am găsit prieteni pentru o viaţă întreaga şi am simţit tot ce puteam simţi alături de ei.
Nu, chiar nu mă văd în clasa a XII-a plecând din Drama cu tot ce înseamnă ea, deşi ştiu că o voi face şi mai ştiu că voi plânge mult, tare mult în ziua aceea… la fel ca cei care au plecat în anii trecuţi. Şi tot la fel ca ei, mă voi întoarce înapoi cât de des voi avea ocazia! Pentru că ei mereu se întorc… şi ne surprind apărând la câte o repetiţie, iar noi îi “surprindem” cu o îmbrăţişare mare de grup, cu drag şi dor. Drama a fost înfiinţată acum 11 ani de d-na Mihaela Mirea alături de doi elevi, Alin Chiriac şi Cristian Mihai. Timp de 11 ani au tot făcut piese, au muncit împreună, s-au bucurat de premii, au plâns când au plecat şi s-au bucurat când s-au întors, s-au
jucat în cel mai frumos mod.
Vacanţa aceasta, mai exact a doua zi de Crăciun a avut loc o reuniune cu toţi membrii Drama Club de acum 11 ani până în ziua de azi, cu tema “Crăciun în familie”. Erau atât de mulţi oameni pe care nu-i văzusem niciodată! Oameni maturi… care mă fascinau. Oameni care au avut cândva acelaşi vis ca noi, care l-au trăit, l-au realizat, s-au bucurat de el. Au iubit trupa asta cum o iubim noi acum şi îi ingrozea gândul că asta nu va dura o veşnicie, cum ne îngrozeşte pe noi acum.
Mi-e dor de preselecţie, de prima reprezentaţie, de primul an în Drama, de prima dată când am dat emotionată mâna cu toţi… cu nişte “străini” fără să-mi imaginez că acei “străini” îmi vor deveni cei mai buni prieteni cu care voi trăi… lumea-ntreagă. Toţi plecăm când ne vine rândul. Dar atunci când pleci plângând, niciun gand nu e mai dulce şi nu te calmează precum acela care-ţi confirmă că da, chiar ai o casă la care să te întorci.
Rodu Roberta-Renata (XI G)
Vreau să vă întreb… Ce credeţi despre viitorul rasei umane? Desigur, nu mă refer la tehnologia viitorului pentru că e clar că nici nu ne putem imagina ce lucruri vor mai apărea. Maşini zburătoare, călătorii în timp, nave spaţiale care înving viteza luminii, găuri de vierme… Aceste lucruri sunt deja în mintea omului şi e clar că vor apărea mai devreme sau mai târziu. Iar lista continuă. Întrebarea pusă de mine se referea mai mult la mintea şi la psihologia oamenilor de peste câteva sute de ani. Deci, ce credeţi? Vom evolua sau vom involua?
Înainte să îmi expun şi propria-mi părere, vreau să vă gândiţi şi voi la acest subiect (măcar preţ de câteva secunde). Gata? Aşa-i că unii dintre voi v-aţi gândit că datorită tehnologiei, în viitor mintea umană va fi pusă la râncezit iar omul de zicu zi se va dedica numai şi numai răsfăţului? E posibil, pentru că am mai vorbit şi eu cu vreo două persoane pe acest subiect şi am primit în mare parte acelaşi răspuns (sau mai bine spus, toţi au avut aceeaşi părere). De altfel, în această vacanţă, la recomandările unui prieten, am vizionat un film, Idiocracy.
Nu o să vă spun totul despre film pentru că m-a dezgustat în aşa mare măsură încât nici nu l-am urmărit până la capăt şi după aceea l-am tot înjurat timp de o jumătate de oră. Ideea era că (trebuia să fie o comedie) un om este pus la „congelat” şi se trezeşte pe undeva în anul 2500, înconjurat de idioţi. Vorbesc serios, oameni care lipeau clădirile dărâmate cu scoci şi care nu ştiau ce înseamnă rotund şi pătrat. O imagine asupra viitorului mirifică, dacă vreţi părerea mea, iar această imagine mi-a dat de gândit.
Ce-i drept, probabil acesta este primul gând care v-a trecut prin cap când mi-aţi luat în considerare întrebarea. Noi suntem la un colegiu de elită, şi fără să par arogant (sper eu), pot spune că suntem oarecum cu un pas înaintea celorlalţi (de aici vine probabil şi sintimentul că generaţiile viitoare nu vor fi tocmai nişte academicieni). Cu toţii ştim (sau credem) că ţara asta nu debordează de oameni inteligenţi. Ceea ce, părerea mea, este o mare greşeală. Cum am mai spus într-un articol precedent, ţara asta dă de pomană doctori excelenţi în stânga şi în dreapta în străinătate. Şi nu numai! Atunci de ce spunem noi că tot restul românilor (sau chiar şi restul populaţiei) sunt nu-ştiu-cum şi avem noi stea în frunte?
S-a făcut un studiu, potrivit căruia oamenii mai în vârstă, preferă să vadă ce prostii fac cei tineri pentru a-şi spori stima de sine. Aş zice eu mai toţi oamenii, nu numai bătrâneii, pentru că dacă toţi ceilalţi sunt „mici”, noi suntem „mari”, nu-i aşa? Nici nu mai vorbesc despre faptul că de cele mai multe ori, pe prima pagină a ziarelor apar numai scandaluri. Dacă am lăsa puţin vălul ăsta de pe ochi şi ne-am accepta locul în societate aşa cum este el, pot spune că am vedea chiar mulţi oameni care merită tot respectul. În fond, nici nu-i cunoaştem pe cei care spunem că sunt înapoiaţi, necivilizaţi şi inculţi, cu atât mai mult generaţiile viitoare care nici măcar nu s-au născut încă.
Totul începe de la noi. Deşi o să credeţi că am bătut câmpii cu aceste două paragrafe în care am vorbit despre prezent, acestea două sunt baza viitorului, pentru că acesta nu poate exista fără un prezent sau trecut. Generaţia viitoare nu se va naşte din praf pe o altă planetă, ci se va naşte aici, pe Pământ, din noi, primind informaţiile noastre şi ducându-le mai departe. Să deschidem ochii bine şi să ne gândim mai mult asupra acestui subiect. Chiar vor fi oamenii din viitor nişte înapoiaţi şi tehnologia va fi singura care va evolua? Nu cred, iar tehnologia nu a ajuns încă în stadiul în care să se ocupe de fiecare aspect al vieţii de zi cu zi. De asemenea, cum va evolua tehnologia dacă cei din viitor (sau poate şi unii din prezent) sunt nişte „maimuţe teleghidate”, cum le spun unii.
Deşi în prezent se închid atâtea şcoli, încă mai există multe altele. Iar dacă o parte dintre elevi urăsc şcoala şi refuză cu orice chip să înveţe ceva, mai sunt destui care vor să se facă respectaţi pe
baza culturii şi a învăţării. Aceştia ne vor căra pe spate, asigurându-ne prezentul, iar printre ei se vor naşte geniile care ne vor asigura viitorul. Şcolile nu au existat dintotdeauna, dar, în trecut, au fost nişte oameni curioşi, „fără şcoală”, care au vrut să înveţe. Ei au pus bazele ştiinţelor şi a gândirii fără să fie obligaţi de nimeni. Noi avem mai multe posibilităţi decât ei şi cu atâtea oportunităţi şi informaţii evoluţia tehnoligiei şi a gândirii ne bate la uşă tot mai frenetic.
E criză şi poate o să fie şi mai rău, dar omul nu este un nor, lăsat să fie modelat şi dus unde vrea vântul. Omul poate gândi, şi mulţi au o capacitate mult mai mare decât putem noi vedea. Sunt sigur că niciunul dintre voi nu va accepta să fie condus spre o fundătură. Veţi lupta şi veţi ieşi din criză; nu cred eu că va sta careva cu burta la soare şi va aştepta ca problema să se rezolve de la sine. Problemele sunt concluzia demonstraţiei iar ipoteza, aflându-ne în secolul vitezei şi suferind o explozie a informaţiei, creşte necontenit.
E uşor să fim negativişit şi să credem că ceilalţi sunt mai prejos decât noi pentru a ne simţi noi mai bine, dar părerea mea este că un om pozitiv care îşi acceptă defectele şi vede că sunt alţi oameni mai buni decât el, merită respect mai mult ca oricare altul. Cu cât mai negru li se vor părea unora viitorul, cu atât mai strălucitor va fi acesta după ce va trece de toate problemele, lărgind şi mai tare orizontul evoluţiei.
Marius Dicu (X D)
Persoane vin şi pleacă în viaţa fiecăruia. Unele stau poate o secundă, îndeajuns pentru a ne fura un zâmbet, a ne lăsa, pe nesimţite, o lacrimă pe obraz. Dar se întâmplă ca într-o zi să apară nişte oameni datorită cărora ne dorim să evoluăm, oameni ce, cu timpul, devin „vinovaţi” pentre ceea ce suntem ori pentru ceea ce vom fi. Oameni a caror amintire, în ciuda faptului că nu vor fi mereu acolo, că la un moment dat vor înceta să ne călăuzească paşii, va dăinui pentru totdeauna în sufletele noastre. Oameni pe care timpul poate ni-i va răpi, ni-i va îndepărta, dar ale căror chipuri nu se vor pierde niciodată. Oameni cărora inima … nu le va da niciodată cu adevărat drumul, chiar şi atunci când, poate, mintea o va face.
Vorbesc de cei ce… aparent întâmplător vin în viaţa noastră, impresionându-ne cu un gest oarecare, amuzându-ne c-o vorbă aruncată-n grabă, iar cu timpul, devin mult mai mult de atât; mult mai mult decat simple persoane. Devin ACELE persoane. Cele care nu ne lasă să renunţăm atunci când pare că nu mai avem nimic de dat, sunt mereu acolo pentru a ne atenua căderea, ne dau o mie de motive pentru a continua atunci când noi nu mai vedem vreunul, ne învaţă să dăm ce e mai bun din noi, să transformăm visurile în realitate. Care… ne marchează. Lasa o parte din existenţa lor imprimată în fiinţa noastră, iar apoi… dispar.
Pleacă pur şi simplu. Şi nu ne dăm seama de ceea ce au însemnat, de lecţiile pe care ni le-au dat decât în lipsa lor. Însă rămân în amintirea noastră ca cei cărora le datorăm ceea ce suntem. Care ne-au transformat în … oameni. Care au strecurat în sufletul nostru câte-un strop din curajul, din credinţa, bunătatea lor. Care ne-au schimbat.
Căci „unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră, alţii stau o vreme, punându-şi amprenta pe inima noastră, iar dupa plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi.”
Alina Şincu (IX K)
Fiecare generaţie are ceva special! Indignarea mea porneşte de la faptul că cei din generaţia mea au fost etichetaţi ca fiind ,,sfere goale”. Personal, eu prefer o sferă oricât de mică ar fi în detrimentul unei calote oricât de mare. Şi mai cred că nici grăuncioarele de polen a lui Brown nu suntem.
Iaca, istoria se repetă! Mai nou am fost acuzaţi de ,,superficialitate” şi trimişi să învăţăm istoria patriei, că banuiesc că despre noi era vorba, nu de profesori. Pe vremea mea , când eram tânăr copil (sâc) am ales geografia în defavoarea istoriei că deh, geografia nu poate fi falsificată. Profesoara noastră de atunci ne-a arătat cine-i ,,şeful”, că vântul de la miază-noapte nu se hrăneşte cu zăpadă cum învăţasem noi, rezultatul fiind chiar caraghios.
Am catalogat-o imediat ca făcând parte din generaţia de profesori care ştiu totul, dar de fapt nu ştiu decât lecţia. E uşor de pus etichete, nu-i aşa? M-am întors la istorie şi mai ales am încercat s-o înţeleg. Cât despre ,,plecatul din ţară”, atâta timp cât o fac pe banii lor, pot să plece şi pe lună. Nu-i vorba de lipsă de patriotism, evenimentele recente au arătat-o. Şi pe timpul lui Eminescu plecau, căci altfel nu ar fi scris ,,Ai noştri tineri”. Că unii au succes şi alţii ,,succesuri” asta-i altă poveste.
În răstimp ,cică era un profesor care pornea notarea de la 7 dacă ştiai cine eşti cu buletinul în mână. Sună tentant, nu-i aşa? Ei bine, realitatea este alta. Ca să ştii cine eşti cu buletinul în mână trebuie să ştii un pic de biologie dacă vrei să fii a lui Darwin şi să rămâi la stadiul de maimuţă, sau un pic de religie şi să fii a lui Doamne Doamne.
Trebuie şi un pic de istorie şi mai multă literatură ca puterea ta să nu devină slăbiciune neştiind de unde răsare şi unde apune soarele, un pic de geografie ca să înţelegem de ce după zi vine noapte şi de ce nu şi un pic de latină să putem exclama ,,Fiat lux!”. Lista ar putea continua…
Mi-ar plăcea să fac parte din generaţia a lui “ştiu cine sunt cu buletinul în mână”.
Oricum… ,,Peste toate o lopată de ţărână se depune.”
Amalia Siminiceanu (X G)
Alexandra Harbuz: Domnule Manolache, sunteţi cunoscut drept unul dintre cei mai exigenţi profesori din Laurian. Vă recunoaşteţi în această descriere?
Domnul Manolache: Şi da, şi nu, pentru că exigenţa vine din nişte principii pe care le stabilim la începutul anului cu toţi elevii. Dacă le respectăm şi eu ca profesor şi elevii, atunci lucrurile stau normal şi toată lumea primeşte note bune, dar dacă nu, asta este. Într-un fel exigenţa cred că vine tocmai din respectarea acestor reguli, pe care trebuie sa le îndeplinim într-un fel, şi să ajungem acolo unde elevii să poată să aiba cunoştinţe.
A.H.: În decursul anilor, au fost evenimente ce şi-au lăsat amprenta asupra vieţii dumneavoastră ca şi profesor?
dl. C.M.: Poate că da, poate că nu. Deci evenimente foarte, foarte importante nu cred ca au fost. E adevărat că m-am bucurat întotdeauna când m-am întâlnit cu foşti elevi, am avut ce să ne povestim unii altora, ei fiind realizaţi şi profesional şi ca oameni, iar eu împlinit pentru că o părticică din suflet a plecat către ei fiindcă au respectat ceea ce stabiliserăm la început.
A.H.: Cine este domnul Constantin Manolache odată ieşit pe porţile liceului?
dl. C.M.: Eee (râde)! Este un om calm, echilibrat ce iubeşte muzica de la cea clasică, Bach, Beethoven, Mozart şi aşa mai departe până la cea modernă cum ar fi Vanghelis, în general muzica bună care te linişteşte şi îţi creează un univers plăcut în care să-ţi desfăşori activitatea.
George Jijie: În afara muncii de profesor pe care o realizaţi cu seriozitate şi devotament, mai practicaţi şi alte activităţi?
dl. C.M.: Da, sunt şi consiler judeţean din partea Partidului Social Democrat. Sunt membru încă din 1992 şi datorită faptului că am avut nişte probleme de sănatate, în ultima vreme aceste activităţi au căpătat un rol secundar şi nu prea am mai fost implicat. În principal mă “canalizez” spre activitatea de profesor.
G.J: Cum vedeţi dumneavoastră relaţia profesor-elev şi cum consideraţi că a evoluat aceasta în decursul anilor?
dl. C.M.: Sigur că evoluţia este chiar spectaculoasă dacă este să o luăm cu 50 de ani în urmă atunci când eu eram elev. În prezent, şi nu numai, din momentul în care am devenit profesor, am văzut în elev un partener în educaţie şi faptul că amândoi, elevul şi profesorul, au de câştigat în urma acestei relaţii. Şi în ultimă instanţă, profesorul, împreună cu părinţii să ajute elevul să poată face faţă cu succes examenelor şi încercărilor vieţii.
G.J.: Ne permitem să vă întrebăm, sperând că nu vă va fi cu supărare, de unde provine faimoasa replică pe care o folosiţi să vă intimidaţi elevii ‘Cin’ să fie, cin’ să fie? Cui să-i facem bucurie?’
dl. C.M.: Aaa (râde). Nu, chiar nu îmi amintesc. Cred că a venit spontan, în sensul că la oral, ascult acolo unde se deschide catalogul şi întreb „ Cui o să facem bucurie?”, iar ascultând un elev de sus, unul de la mijloc şi unul de jos sigur că te întrebi cui îi faci bucuria astăzi să ia o notă mare. Că de multe ori se întâmplă să fie nota mică, asta e altceva… Deci a fost totul spontan.
G.J.: În concluzie, ce aveţi să le transmiteţi laurienilor?
dl. C.M.: Păi să fie aceiaşi elevi preocupaţi de nou şi de învăţătură, în primul rând ; să-şi bucure părinţii, să asculte profesorii, pentru că niciodată un profesor sau un părinte nu o să dorească răul propriilor copii. În general, aşa cum spuneam, să devină implicaţi în societate ca atunci când o să ne întâlnim şi să ne putem raporta unii altora succesele şi bucuriile.
A.H.&G.J.: Apreciem timpul acordat!
50/50
Genul : Comedie/Dramă
IMDB Rating : 8.0/10
Distributie :
Joseph Gordon-Levitt, Seth Rogen, Anna Kendrick
Şi iată-ne primul număr din semestrul doi al ziarului, si la un nou review. Dacă în numerele anterioare am ales, să zicem, niste etaloane pentru filmele din ziua de azi, în numărul de azi vom vorbi despre un film proaspăt
iesit de pe hardurile celor de la Summit Entertainment. Este vorba de 50/50.
50/50 Are la bază o idee inspirată din viaţa scenaristului Will Reiser. Adam (Joseph Gordon-Levitt) este un tânăr de 27 de ani care lucrează în domeniul publicităţii radio, are o iubită frumoasă, un prieten pe cinste, Kyle (Seth Rogen), iar viata sa pare din ce în ce mai bună. Asta până când este diagnosticat cu o formă rară de cancer cu 50% şanse de supravieţuire. Filmul priveşte lupta cu cancerul, şi boala în sine, din mai multe perspective. Deşi la baza are o idee des întâlnită în industria cinematografică, filmul impresionează prin echilibrul incredibil între dramă şi comedie, între râs şi plâns. Majoritatea filmelor despre cancer privesc totul dintr-o anumită perspectivă. Fie te vor face pe tot parcursul filmului să stai cu baxul de şerveţele lângă tine, înecat în lacrimi, având scene care se întrec în momente lacrimogene, fie vor aborda cealaltă perspectivă care promovează sloganul „Trăieşte-ţi viaţa la maxim” şi pe tot parcursul filmului personajul principal se va întrece în aventuri şi peripeţii deoarece viaţa lui se apropie de sfârşit şi vrea să se bucure de cât timp i-a mai rămas.
De asta 50/50 e deosebit. Filmul reuşeşte cu uşurinţă să te aducă într-o lume în care regizorul se joacă efectiv cu sentimentele tale. Nu se vrea a fi doar o dramă lacrimogenă, aşa cum nu se vrea a fi nici o comedie deplasată. Scenele se îmbină exemplar reuşind să-ţi scoată la iveală zâmbetul şi chiar râsul. Aici intervine măiestria, iar filmul nu te va lasă să stai într-o stare de fericire şi relaxare, ci te va aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Iar acest ciclu se repetă pe parcursul a aproximativ 100 de minute
Cu atât mai impresionant este faptul că se păstrează simplu, atribuindu-i personajului principal o viaţă obişnuită, normală şi lipsită de special. Filmul bineînţeles are şi lipsuri, dar care nu deranjează atât de mult. Are câteva momente uşor previzibile, dar care nu ezită să te emoţioneze.
Joseph Gordon-Levitt, face un rol absolut superb şi îşi merită cu prisosinţă nominalizarea la Globul de Aur. Actorul reuşeşte să creioneze un personaj atât de obişnuit, dar totuşi atât de complicat. Talentul acestuia se vede pe tot parcursul filmului.
Reuşeşte foarte bine să-şi interiorizeze trăirile şi cu toate acestea te lasă să le simţi.
Personajul creat astfel impresionează prin sinceritatea vizibilă, şi prin sensibilitatea ascunsă. Interpretarea lui Joseph Gordon-Levitt vă va face cu siguranţă să râdeţi când e cazul, şi să plângeţi deopotrivă.
50/50 este o poveste despre prietenie, voinţă, trădare, frică, familie, despre cum văd alţii cancerul, despre cum îl văd alţii pe cel bolnav şi despre modul în care poţi lupta cu o boală grea. Este un film care fără a fi o capodopera, îţi va trezi sentimente autentice şi te va lăsa împlinit când se va termina.
Andrei Redinciuc (XI C)
Vreme trece, vreme vine…
Cu cât creştem, Crăciunul pare să-şi piardă din farmec, asta poate fiindcă îl vedem cu alţi ochi.Creştem fiindcă devenim mai cinici sau devenim mai cinici fiindcă creştem? Apoi cine spune că nu e mai bine să nu vezi realitatea din profil (adică partea ei magică, frumoasă) măcar de Craciun? Întâmplător, mă aflam duminică în Centrul Vechi, unde era mare tam-tam cu mascaţi, muzică şi… bineînţeles, personalităţi. Tot ce am prins a fost un anemic dans cu capra… grăbit de organizatori care nu se încadrau în dracu’ ştie ce program. Stricau tot farmecul. Apoi, pe Unirii, mai că-mi făceam cruce de cum am putut cădea din lac în puţ. Să nu vă vină să credeţi, dar acolo, în mijlocul pietonalului, un grup de musulmani dansau şi cântau la… cimpoi! Sunt eu pesimistă, conservatoare, încuiată? Poate că sunt, pentru că involuntar mi-am amintit anii de copilărie, cu Craciunurile la Rădăuţi, cu un ger de crăpau pietrele şi cu încăpăţânarea bunicilor care mă tineau
în centul oraşului să văd cum se joacă capra, ursul, doctorul şi toate monstruozităţile alea de care nu eram sigură că eram speriată sau încântată că mă impresionau… Oricum, era tradiţional. Nicio oficialitate nu ordona, cel mult erau pe acolo ca simplii spectatori mai-marii târgului. Spectatori la un spectacol ce se merita văzut! Aş mai vrea să mai merg, dar acum nici măcar la Rădăuţi nu mai ninge…
Concluzia după ziua de duminică?
Mai bine simţi spiritul Crăciunului, nealterat de vreme şi vremuri acasă. În familie, acolo unde ţi-e inima, lângă prieteni, lângă foc. Iar dacă nu aveţi idee cum să vă simţiţi mai fericiţi de Crăciun, perminteţi-mi să vă dau câteva idei. În primul rând, lăsa-ţi televizorul, calculatorul, telefonul, cartea (da, şi cartea ar trebui lăsată acum…) şi duceţi-vă la bucătărie, mama voastră sigur nu va refuza un ajutor. Cozonacii, cornuleţele şi prăjiturile de toate felurile cu siguranţă sunt bune în farfurii, dar de zece ori mai fericit te simţi când ajuţi la facerea lor. E o bucurie simplă, dar ce altfel de bucurii sunt adevărate
în întregime? Poate că nu am sunat suficient de convingătoare, dar merită să încercaţi. Apoi aminteţi-vă de vechi şi uitaţi prieteni şi aduceţi-le şi lor aminte că existaţi. Spunându-le „Crăciun fericit!” nu le spuţi într-adevăr asta, ci mai curând „Ştiu că vei fii fericit că m-am gândit la tine.” E o sentiment de nedescris acesta când aflii că cineva şi-a amintit de tine şi că nu eşti singur; nu vă privaţi nici pe voi, nici pe cei dragi. În fapt, acesta şi este bucuria de Sărbători: bucuria de a dărui. De a dărui atenţie, cadouri, promisiuni, iubire, lucruri ce cu adevărat merită dăruite.
Noi, ATLNewsul, vă urăm un Crăciun cât mai pur, alături de cei care v-au lipsit şi care dragi vă sunt; bucuraţi-vă şi bucuraţi pe alţii, sădiţi în voi seminţe de încredere, de ataşament, de fericire.
Altfel, să aveţi petreceri frumoase şi să aveţi grijă cât mâncaţi, cât (şi ce) beţi, iară’ noi ne revedem cu bine în semestrul al II-lea!
Andreea Apostoliu (XI D)
Colinde, colinde, e vremea colindelor! Laurieni, mare sărbătoare se anunţă în weekend-ul ce urmează: ziua Naşterii Mântuitorului (cunoscută şi sub numele de sărbătoarea Crăciunului). Deoarece facem parte dintr-un liceu cu tradiţii, doamnele profesoare Ursache Niculina, Băltuţă Violeta, Iacob Ionela, Finkel Beatrice, Soprovici Mirela, Coca Dorica şi Herţanu Nicoleta intenţionează să marcheze sărbătoarea cu o serbare intitulată ,,Sfânta Noapte de Crăciun”. Serbarea va avea loc în aula ,,Magna” a liceului, vineri, 23 decembrie 2011, ora 10.Programul va consta intr-un buchet de colinde în limbile română, englez, franceză, geman, greacă şi latină, o expoziţie ,,Arhitecture Museum” (prin tehnica kirigami-lor), o scenetă de teatru ,,Naşterea Domnului” prezentată de trupa de teatru antic Katharsis
şi premierea celui mai bun afiş realizat pentru această serbare. La constituirea programului participă elevi din clasele VII-XI. Haideţi să-i susţinem şi să sărbatorim ca un liceu unit ce suntem. Sărbători fericite, dragi colegi şi profesori!
Iustina Baciu (X G)
Laurianul mereu surprinzător! Dar mai ales ne-a surprins doamna dirigintă. Împreună cu dumneaei am hotărât să bucurăm, măcar pentru o zi, niste copilaşi (noi maturii), mai puţin norocoşi decât noi. Zis şi făcut. Ne-am mobilizat destul de repede. Am rămas plăcut surprinsă de colegii mei care au ajutat, fiecare cum a putut, atât cât să nu le pară rău. A fost o primă lecţie, doamna dirigintă a vrut să vadă dacă suntem o echipă şi DA, suntem o echipă!
Au fost suficiente lucruri, hăinuţe, cărţi, fructe…de fapt ce s-a strâns şi cât s-a strâns nu e important, că ar spune cârcotaşii: “Ce smeriţi îs mândruleţii!”
Ne-am făcut planuri cum o să chiulim de la ore cu voie de la ,,împărăţie”, dar de unde… a venit vocea doamnei dirigintă ca a unui general: Mâine, la ora 15, mergem la copilaşi! A fost o altă lecţie, activităţile extraşcolare se fac în afara orelor de curs.
Am poposit la Mănăstirea Doamnei. Poate mulţi vă întrebaţi ce-i la Mănastirea Doamnei?
Este un cămin pentru minori care au săvârşit fapte penale şi nu răspund penal.
Copiii au fost încântaţi de vizita noastră, deoarece ei nu pot fi vizitaţi de membrii familiei. Era drăguţ acolo… Nu părea să le lipsească nimic. Am observat pe buzele tuturor colegilor o întrebare nerostită. Ce le lipseşte? Am înţeles ce le lipseşte. Ei nu au cui sa spună: „Mama iar m-a taxat proful de mate”, „Tata, ploua afara, mă duci cu maşina sau merg cu taxi-ul”, „Îmi place de Georgel din clasa a XI-a”, „Da-mi niste bani”…
A fost o lecţie pe care nu o vom putea uita curând.
Nu ştiţi cine sunt protagoniştii acestui eveniment? Sunt rebelii de la X G, bilingv-engleză împreună cu a lor Doamnă Dirigintă, Ghineţ Lavinia (care merită un 10 plus) şi semnează în numele lor Siminiceanu Amalia.
Urăm pe acestă cale tuturor laurienilor… fiţi mai buni!
Amalia Siminiceanu (XG)
O foarte mare problemă cu care societatea românească se confruntă de ceva vreme este aşa-numitul „plecat din ţară”. Dacă inainte de ‘89 trebuia să te ascunzi într-un rezervor de camion pentru a ajunge în vest, acum eşti înconjurat de firme de transport, alături de încurajările părinţilor, prietenilor, profesorilor şi preşedintelui. Pe lângă cei 25% dintre români deja plecaţi, jumătate din elevii de liceu contemporani au ca prim obiectiv emigrarea. Unde pe drum ne-am pierdut perseverenţa? Mii de oameni se înghesuie să fugă-n ţări străine (a căror popor nu îi vrea acolo) unde să le pice mura-n gură şi eventual să şi primească laude. Faţă de părinţii noştri ,
avem mult mai multe posibilităţi în a ne specializa şi angaja. De ce ne desfiinţăm din prima ţara, mai mult din auzite? O ducem mai bine decât multe alte ţări, dar dacă asta înseamnă că trebuie să ne asumăm eşecurile personale, nu se mai pune, nu? O ţară nu este alcătuită din politicieni si forme de relief, ci din poporul său. Occidentalii s-au ridicat prin ei înşişi, cum au mai făcut şi românii de câteva ori de-a lungul timpului. (Alo! Toate popoarele au cocalari, politicieni corupţi, boschetari, profesori nepricepuţi, funcţionari publici sictiriţi, medici dezinteresaţi şi alte cele). Pentru a îmbunătăţi lucrurile e nevoie de doar o mână de oameni pricepuţi şi determinaţi, o populaţie nu poate progresa brusc.
De ce scârba asta? Unde s-a mai pomenit aşa un antipatriotism? Ne plângem de popor şi de societate ca şi cum noi nu am face parte din ele. Alături de respectul pentru părinţi, bătrâni şi profesori trebuie să stea şi respectul faţă de patrie şi cultura naţională. Poate că nu are un sens în sine, dar grupurile de oameni unite pe principii semi-aleatorii o duc mai bine decât cele dezbinate.
Cea mai bună comparaţie ar fi cea cu o clasă de elevi: unită pentru realizări mari (fie că prin „realizare mare” înţelegem un proiect ştiinţific, artistic, un chiul în grup sau protestul împotriva unui profesor nedrept) va obţine mai multe decât
ar putea un singur individ, fără să fie nevoie de o potrivire excepţională a colegilor între ei. Desigur, există şi excepţii, ca de la orice regulă, în care emigrarea să fie indicată. Totuşi, hai să nu ne mai considerăm toţi aşa excepţionali, pentru că nu suntem.
Dar profesorii noştri? Un profesor trebuie să fie un model de cetăţean pentru elevi. Ar trebui să fie de neconceput ca un profesor să încurajeze emigrarea, aşa cum e de neconceput să încurajeze ura faţă de părinţi. Din păcate, profesorii de liceu încurajează elevul să fugă. Cum sună asta? Cum se poate ca tinerilor să li se spună de către presupusul cetăţean model, om şcolit şi cu experienţă, că nu are speranţă şi trebuie să plece?
În urma procesului de emigrare la care este supus poporul român, statisticile spun că nu vor rămâne decât bătrâni care nu vor avea altceva de făcut decât să aştepte pensia şi să mănânce pe banii statuli că deh, au muncit o viaţă întreagă.
Intenţia articolului nu este de a pune elevul pe gânduri, căci impactul lui psihologic nu est atât de mare, la asta fiind adăugată şi superficialitatea cu care presupunem că va fi citit si perceput. Cu alte cuvinte mesajul este mai mult adresat dragilor noştri profesori care ajută la procesul de donare a geniilor româneşti şi care ajută dezvoltarea econimica a tuturor ţărilor dar numai a româniei nu.
Aşadar dragilor, puneţi mâna şi învăţaţi ceva istorie a patriei, că vă faceţi de ruşine neamul şi crezul sau, care nu spunea decât să-îţi iubeşti pământul.
Maria Pop Cristescu şi Ştefan Dănilă (XII G)
Ce decembrie sfrijit fără nici măcar o fulguială. Mă duce cu gândul la un început anemic de martie sau la o trecere din octombrie în noiembrie, nicidecum la faptul că suntem la o săptămână depărtare de Crăciun. Din fericire, playlistul din Laurian a fost drăguţ şi a încercat sa compenseze lipsa zăpezii. Wham! şi Mariah Carey s-au instalat ferm în tot liceul, dorind să fie convinşi că toţi ATL-iştii au învăţat cu ce se mănâncă Crăciunul, éprouvez de l’affection mutuelle et souciez-vous des cadeaux. Foarte frumos, zic eu! Dar un iPhone 4S tot vreau. Altă problemă de dezbătut, unde se petrece Revelionul şi cu cine? Ce se îmbracă de Revelion şi ce se bea? Că doar dragii de voi, ca nişte conştiincioşi aţi planificat totul din octombrie.
Reamintite fie şi filmele scoase la aeriesire de anul trecut, că dacă bagă „Dancer in the Dark” sau „The Dreamers” se alterează cadrul Crăciunului.
În cele din urmă, sau ba chiar de la început, vin clişelee tradiţionale.
Last Christmas, I gave you my heart… but the very next day, your body rejected the transplant, and you died, honey.
George Jîjie (9 K)
Mintea mea zboară pe undeva, prin taina nopţilor de iarnă. Parcă din cer cad cioburi de stele, iar orizontul e aşa de liniştit… Am aşteptat cu nerăbdare să pot dansa la unison cu fulgii de nea şi vreau ca Decembrie să-mi împlinească dorinţa.
De fapt, cel mai important e să te poţi trezi în dimineaţa de Crăciun în mijlocul unei încăperi întunecate, în care se furişează treptat o poveste, un vis.
o lumânare, un cântec, o pagină de carte, un om drag, o îmbrăţişare, o strângere de mână, o fundiţă roşie de cadou,.
Îţi amineşti atunci că eşti copil, transformi frunzele moarte în fluturi de gheaţă, zahărul în cristale de zăpadă şi te întinzi pe întreg cerul, aşteptând să ţi se înroşească nasul şi obrajii, ca şi altădată. Aştepţi, în ajun de sărbătoare, să ningă. Stai şi tremuri cu tot sufletul şi simţirea pe marginea unei prăpăstii, rugându-te cu limba scoasă să prinzi din zbor doi-trei fulgi de nea. Alergi prin asfinţit cu o sanie trasă de soarele vlăguit, ca să îl ţii de mână şi să asculţi vijelia din şoaptele sale, care ţi se topesc în ureche.
Stiloul nu mai zgârie hârtia, ci o transformă în beteală de brad, iar visele le amestecă în pagini din cărţi de colorat. Sclipirile ce se aruncă de pe podul format între privirea ta şi a lui îşi frâng aripile şi ard orice bucată aspră de rău şi de tristeţe.
Nicoleta Bucşă (IX G)
Viaţa m-a suprins şi m-am descoperit pe mine făcând lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată. Am devenit prietenă cu oameni pe care nu mi-aş fi închipui că-i pot cunoaşte. Nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat, ci dimpotrivă mă simt foarte norocoasă.
Ca să mă fac mai bine înţeleasă, ar trebui să spun că fac parte dint corul Nectarios. Acum un an, nu credeam să fiu eu cea care face aşa ceva. Acum nu-mi pot imagina cum ar arăta viaţa mea fără cântat. Pare greu de crezut şi cred că mulţi nu mă pot înţelege, pentru că nu au experimentat niciodată sentimenul acesta. Doar cei care au o pasiune nebună pentru ceva anume, nu neapărat muzica, vor ştii sigur la ce mă refer. Este foarte interesant să fii într-un cor, dar mai ales un cor al bisericii. Când m-am gândit prima oară la a cânta în corul unei bisericii, evident am că am avut o uşoară reţinere.Mă aşteptam poate să înâlnesc acolo oameni distanţi, reci, nu foarte sociabili. Am descoperit exact contrariul. Rareori găseşti aşa o prietenie sinceră, o căldură sufletească şi o bucurie cum am găsit eu în ,,gaşca” de la cor.Sunt oameni minunaţi , ce te fac să te simţi că nu eşti niciodată singur şi că oricât de greu ar fi, nimic nu te poate doborî când ai prieteni aşa buni lângă tine. E nemaipomenit să ai un asemenea grup cu care să te distrezi, să râzi, să mergi în excursii , să faci tot felul de nebunii şi să aduni amintiri aşa de frumoase. Este minunat că fac ceva bun şi pentru suflet!!
Mulţi poate nu recunosc, dar fiecare dintre noi are o legătură cu Dumnezeu, deşi alegem
să o manifestăm diferit.
Liniştea sufletească şi bucuria pe care le am atunci când cânt duminica la Liturghie sau cu alte ocazii, nu le capăt de nicăieri
Bineînţeles, e şi multă muncă la mijloc. Pentru că vrem mereu să fim cât mai buni în ceea ce facem, renunţăm adesea la multe, pentru a da tot ce e mai bun din noi când suntem în faţa publicului, dar mai ales în faţa Domnului. Cât timp investim în repetiţii? Puţini din cei care vin să ne asculte ştiu. Acum, în perioada sărbătorilor de iarnă, când colindăm şi avem şi concerte, programul fiecăruia dintre noi devine flexibil în funcţie de repetiţii. E uneori dificil să ai grijă să nu neglijezi şcoala şi toate celelalte, dar merită fiecare clipă! Emoţiile sunt mereu prezente atunci când vezi bucuria din ochii celuilalt colindat sau primeşti aplauzele publicului. Nici nu pot descrie fluturaşii pe care îi am în stomac când sunt pe scenă. Puteţi să vă faceţi timp să veniţi la unul din concertele noastre pe care le susţinem cu diferite ocazii.
Cu ocazia Crăciunului vom susţine diferite concerte. Să fiu în faţa atâtor oameni e copleşitor, dar sunt entuziasmată ştiind că voi împărtăşi şi altora bucuria Naşterii Domnului. Sper ca ale noastre colinde să ajungă la sufletele celor care ne ascultă şi să îi facă să-şi dorească să fie mai buni.
Cred că am reuşit, în puţine cuvinte să descriu ce simt şi de ce îmi place să fiu la cor.
Ana-Maria Enache (IX K)
The Christmas Shoes (2002)
Genul : Dramă
IMDB Rating : 6.6/10
Distribuţie : Rob Lowe, Kimberly Williams-Paisley,
Max Morrow
“Filmul prezintă o dublă poveste în Ajunul Crăciunului. Un băiat doreste să-i facă mamei sale cadou o pereche de pantofi, disperat că medicul nu-i acorda acesteia prea multe şanse de supravieţuire. În acelaşi timp, un avocat trebuie să facă faţă destrămării căsniciei sale. Întalnirea dintre cei doi va fi marcata de spiritul sarbatorilor de iarna.”
După o aşa descriere a unui film parcă nu prea
mă atrăgea inima să îl văd. Mă gândeam că va fi unul din multe filme de Crăciun în care acţiune este, desigur, în preajma Crăciunului, toţi îşi fac cadouri (nişte pantofi daca citim bine titlul filmului) însă spre marea mea surprindere, nu a fost chiar aşa. Deşi titlul si mai ales posterul te fac să crezi că pentru o oră şi jumătate vei fi numai un zâmbet si o fericire pe parcurs, îţi dai seama că de fapt filmul are o poveste destul de tragică. Singurul lucru care lipsea este “un avertisment” pentru unele scene deprimante ale filmului. Kimberly Williams oferă o performanţă de invidiat, iar Max Morrow şi Amber Marshall sunt perfecte pentru rolurile de copii drăguţi, atât de necesare pentru poveste.
Pantofii de Crăciun este filmul perfect pentru a-l vedea într-o zi geroasă de iarnă (dacă ar ninge…).
Exită multe aspecte dure ale vieţii ce sunt abordate în film astfel oferindu-le părinţilor o oportunitate de a vorbi cu copii lor despre lucrurile grele din viaţa lor.
Este un film realist care te face să te gândeşti mai mult la viaţa ta şi la persoanele ce le ai în jurul tău.
Interpretarea fără drept de apel, povestea foarte frumoasă, însă mai ales spiritul Crăciunului ce plueste în aer, fac ca “ Pantofii de Crăciun” sa rămână un film pe care trebuie sa îl vezi în fiecare iarnă.
Vă urez Crăciun Fericit şi tot ce vă doriţi voi şi… ne vedem în semestrul al doilea cu noi filme care (zic eu) ar merita văzute.
Bogdan Brînzei (XI C)
Vreme trece, vreme vine…
În perioada 9-11 decembrie, a avut loc la Galaţi, Conferinţa Interregională a reprezentanţilor Consiliilor Judeţene ale Elevilor din Regiunile de dezvoltare Sud-Est şi Nord-Est, cu scopul alegerii reprezentanţilor Birourilor Executive din Consiliile Regionale ale Elevilor. Această conferinţă a fost organizată de Consiliul Judeţean al Elevilor Galaţi în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Galaţi.
În primă fază s-au prezentat rapoartele de activitate pe anul şcolar 2010-2011 al Consiliilor Judeţene ale Elevilor din regiunile menţionate, precum şi rapoartele de activitate la nivel regional.
În urma desfăşurării procesului electoral, au fost aleşi în mod democratic următorii elevi:
•Regiunea Nord-Est : Preşedinte – Gavril Florin Alexandru, jud. Botoşani, Vicepreşedinte – Darie Alexandru Ioan, jud. Iaşi, Secretar – Sandru Larisa Diana, jud. Botoşani;
•Regiunea Sud-Est: Preşedinte – Petre Andrei- Bogdan, jud. Constanţa, Vicepreşedinte – Voicu Alexandra Cristiana, jud. Vrancea, Secretar – Creţu Marinela Adelina, jud. Brăila.
În urma alegerii noului Birou Executiv pentru fiecare regiune, s-au propus şi elaborat direcţiile strategice de dezvoltare al Consiliilor Regionale, respectiv Planul de acţiune pentru anul 2011-2012.
Bianca Nicolescu (XI D)
