Musical-ul „Laurian, Laurian…”

Ieri, 28 Martie, a avut loc, la Teatrul Mihai Eminescu, mult așteptatul și mult lăudatul musical „Laurian, Laurian…”, jucat și revizuit pentru a treia oară. Prima dată a fost jucat acum un an, în engleză (variantă pe care nu am avut plăcerea să o văd), a doua oară cu ocazia zilelor liceului, și a treia oară duminica aceasta. Musical-ul, a avut, din nou, sala plină. Acesta este inspirat din viața cotidiana a liceului înaintea terminării corpului nou, ironizând episoade petrecute în cei aproape 13 ani de stagnare a proiectului.

Trecând peste faptul că toată lumea era destul de obosită, corul nu s-a auzit foarte bine și au existat câteva mici scăpări tehnice, spectacolul a fost demn de toată lauda și tot respectul având în vedere că toate pregătirile, repetițiile și organizarea au fost făcute în doar O SĂPTĂMÂNĂ, ceea ce este inuman de puțin, având în vedere că în musical au participat în total 90 de oameni, pentru lumini s-au folosit în jur de 45 de reflectoare, iar sunetul a fost asigurat de 7 microfoane. Toate acestea au dus la extenuarea celor care au participat.

Au existat, din nefericire, conflicte, neînțelegeri, organizarea teatrului a fost defectuasă, iar  comunicarea între liceu și treatru a fost aproape trivială. A fost vorba, deci de multă multă muncă, de emoții mari (atât ale celor de pe scenă, cât și ale susținătorilor din public), dar cu toate acestea, efortul depus s-a concretizat într-un spectacol exemplar.

Nelipsite au fost, pe de altă parte, voia bună și entuziasmul publicului. O energie extinsă și amplificată circula printre rândurile sălii de teatru, făcând spectatorii să bată ritmul cu piciorul sau să pocnească din degete sau să fredoneze „Domnul Onoofrei are dolăărei” şi „Azi ne mutăăăm”. Pe tot parcursul musical-ului, fiecare persoană, fie ea elev, absolvent, sau profesor, s-a simțit din nou tânăr și … neliniștit, implicat, doritor și deschis spre nou, critic cu privire la moravurile neschimbate ale comunității, dar probabil, predominant, fericit.

De-asemenea, ironia și sarcasmul au fost atât de bine puse în valoare, încât peste tot în jurul meu se auzeau hohote de râs senine și șoapte de genul „Asta e parodie, nu glumă!”.

Spectacolul a ajuns la aceste standarde înalte datorită lui Alexandru Mihai Sîrbu, care a reușit să facă ceea ce alții nu ar fi reușit într-un timp mult mai lung. În ciuda stresului și a răcelii groznice, el a putut să asculte 90 de oameni, fiecare cu altă problemă, și să le rezolve toate necazurile.

Până la urmă, acest spectacol a subliniat, din nou, faptul că Laurian este un liceu în care originalitatea primează, promovând artistii de orice fel (de la evidentul talent de regizor al lui Alex Sîrbu, până la vocile de exceptie ale soliștilor:Sergiu Bălăucă, Ștefana Mihălescu, Ioana Bălu, Iustina Bădărău, Claudia Cojocaru , Madalina Dănilă și Roberta Rodu). Deci, așadar și prin urmare, toți ce-i ce-au fost ieri prezenți pe scenă merită felicitările de rigoare și poate nu numai („Domnul Onoofrei nu mai pune trei…” )!

De Andreea Apostoliu