Băieţii şi dragostea

O temă deosebit de sensibilă!

Conveţuim într-o societate în care standardul moral devine precar. Următoarele rânduri vreau să le dedic unui subiect interesant, dar şi delicat, anume: modul în care băieţii se raportează la relaţiile cu fetele. 

Primul lucru ce este prost înţeles în acest subiect este însuşi cuvântul „dragoste”. Nu se poate spune că actul sexual dintre doi parteneri este dragoste, că senzualitatea poate fi asociată cu dragostea. E drept că ideal vorbind, acestea sunt unele dintre manifestările iubirii, însă pentru actuala generaţie, în rare cazuri este valabil.Faptul că s-a ajuns la stadiul actual (confundarea relaţiilor sexuale cu iubirea, dragostea) este şi o vină a fetelor, care pur şi simplu se lasă prinse în acest laţ, ba, mai mult, unele consideră plăcut ceea ce fac şi sunt dispuse la orice tip de compromis.

Totuşi, toţi (sau aproape toţi) aruncă vina în cârca băieţilor, anume: ei nu-şi pot stăpâni hormonii şi uşor, uşor, au reuşit să coboare standardul. Aş vrea să privim din altă perspectivă: dacă asta li se oferă spre consum, ei de ce să refuze? Când ei „depun” cererea, nu înseamnă că vor neapărat să primească exact ceea ce cer, ci ceva mai bun. Dacă cineva vrea senzulitate, partenerul trebuie să vină cu alternative la aceasta, dar să îl convingă că acestea vor avea un efect pozitiv şi mult mai rodnic asupra relaţiei.

La o oră de clasă, într-un speech, o doamnă profesoară face următoarea afirmaţie: „Castitatea este cel mai frumos cadou pe care îl poţi oferi viitorului/ viitoarei partener/e în căsnicie.” (nu bag mâna în foc că sunt cuvintele exacte, dar asta era ideea), la care o „divă” excalmă: „M-aş mulţumi şi cu un diamant!”. Oarecum stupid, nu? Desigur, nu pentru toţi, dar pentru mine, DA! De o mie de ori DA! Cum să te înjoseşti într-un asemenea hal? Totuşi, se pune o întrebare: „Materialismul e cel ce transformă o fată într-o cârpă?” Nu! Ci doar propria ei voinţă, şi implicit standardul personal destul de scăzut.

Modul de a privi fetele ca pe o „achiziţie” nu este decât rezultatul a ceea ce ele au întreprins, al modului în care s-au raportat la acest tip de relaţii. Când eşti dispusă să faci fel de fel de compromisuri, doar de dragul lui, fără a te gândi la consecinţe, îţi scade foarte mult valoarea, şi devii tratată ca un bun comercial ori mai grav, serviciu prestat. Uneori, nu suntem decât rezultatul acţiunilor noastre.

Băieţii au nevoie de fete, nu pot trăi fără ele, se completează unul pe celălalt, dar ei nu consumă, nici nu vor consuma decât ceea ce li se oferă. Standardul lor, şi-l impun parţial, prea puţini sunt cei ce vor ceva diferit, rar, ceva de nepreţuit. Majoritatea se mulţumesc cu o copie nereuşită a diferitelor staruri, dar dramatic mă întreb: starurile sunt modelul nostru? Pentru cei mai mulţi, da (atât băieţi cât şi fete), însă acei ce ştiu să înveţe din greşeli (indiferent de sex), cei mai „închişi”, mai „înguşti” pot gusta adevărata valoare a dragostei, iar aceasta are o definiţie (pentru unii foarte învechită, de neînţeles) minunat formulată în Biblie: „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” Nu numai că sunt de acord cu acest citat, ci spre el tânjesc, tind, indiferent de consecinţe.

Să închei acum, ar însemna să-mi leg un ştreang de gât: „Misoginule!! Huuu!!”. „Calm down!”, am câte ceva pentru ambele părţi. Dar am decis să comentez mai mult greşelile sexului frumos, întrucât acesta are o influenţă mult mai mare asupra modului în care decurge o relaţie, decât celălalt. Iar greşelile masculinităţii sunt mult mai mult scoase în evidenţă, cunoscute de toţi. Vina pentru proasta înţelegere a termenului de dragoste aparţine ambelor sexe, depinde de la individ la individ în care parte se înclină balanţa. 

Am principii „comuniste”, probabil, însă cu ele aplicate în viaţa mea, cu siguranţă nu voi regreta ceea ce mi-am impus să fac, ce atitudine să abordez în această privinţă.

Nu este decât o singură modalitate spre a mă convinge că nu am dreptate: să aplici definiţia promovată de mine, să ajungi apoi dezamăgit, că nu a mers, apoi să-mi spui. Dacă vrei cu adevărat, o să reuşeşti, dacă nu, nu te obosi să te expui prin comentarii nesăbuite.

                                                                                                Andrei Ifrim (XII D)